1 an

Nu, nu este o aniversare a relaţiei, căsătoriei, copilului, blogului sau a vreunui lucru plăcut.Acum un an s-a mutat în bloc ţăranul de la etajul doi.Un an de iad, de nervi şi de fantezii care mai de care mai sadice prin care poţi masacra un om.Oh, da!Am ajuns până acolo!Poate ar trebui să mă caut, încep să cred ca n-ar fi o idee rea deloc.Nu vreau să mai scriu mult despre ţăranul cocalar.Doar un singur lucru.NU s-a potolit.Şi nici nu se va potoli până nu-i voi întoarce „tratamentul”.De acum eu mă voi transforma în abuzatoare şi îi voi face viaţa mizerabilă.Stresul psihic merge în ambele sensuri şi cred că am găsit modalitatea de a-l scoate din minţi.Dacă va merge, voi scrie aici cum am procedat.Sper că se subînţelege că n-am să folosesc metoda lui.

Iar acum să povestesc pe scurt cum am ajuns să scriu acest articol.Începusem să cred că n-o să mai apuc să scriu.Dar…azi dimineaţă m-am trezit cu un chef nebun de paste.Zis şi făcut.Mi-am făcut nişte paste cu ciuperci şi fiind duminică mi-am permis şi un pahar cu vin.Nici nu am apucat bine să mă aşez la masă că au început manelele, urletele şi râsetele cretine.Şi aşa s-a dus naibii ziua mea liniştită.

Şi cum mi-e imposibil să fac altceva, mi-am pus căştile pe urechi şi m-am apucat să scriu acest articol.Au trecut mai bine de două luni de când n-am mai scris pe blog şi mă gândesc că era cazul să mai dau un semn de viaţă.Scârba de tot ce mă înconjoară „garnisită” cu nişte probleme atât de sănătate cât şi în familie, m-au adus în starea în care n-am mai avut nici un chef să scriu în puţinul timp liber pe care l-am avut.Nici acum nu pot spune că am chef, iar de inspiraţie nici nu se pune problema.Aş putea să mă apuc să înşir aici toate problemele mele, dar n-are sens.Am zis că voi scrie pe acest blog despre ţăranii şi jegoşii care îmi ies în cale.Deşi m-am intersectat în ultimul timp cu câteva asemenea persoane, încă nu-mi pot face ordine în minte încât să încropesc un articol despre vreuna dintre ele.Voi încerca în articolul viitor.Până atunci vă doresc tuturor zile calde şi liniştite!

Până unde poate merge nesimţirea

M-am concentrat atât de mult asupra ţăranului care mă deranjează în prezent, încât am uitat să vă povestesc despre cei care m-au deranjat acum vreo trei ani.După cum am scris într-un comentariu aici pe blog, locuiesc cu chirie.Da, n-am avut parinţi baştani care să-mi ia casă (oricum n-aş fi acceptat-o) şi nici n-am vrut să locuiesc cu ei din n motive.O zicală spune „lucrul amestecat pute a…lavandă” şi este cum nu se poate mai adevarată.Iar până o să-mi pot cumpăra eu o casă mai durează.

Dar să mă apropii de subiect.În prezent sunt la a treia mutare şi motivul mutărilor mele a fost unul singur: gălăgia.Unii mai încuiaţi la minte ar putea spune: „ia uite şi la asta, nu-i place muzica, distracţia, a trăit pe sub pământ”.Nu, dragilor, ador muzica am chiar şi un sistem audio destul de bun, dar o ascult la CĂŞTI.Sunt perfect conştientă că asemenea „scule” n-au ce căuta în apartamente de bloc.Dar eu fiind obsedată şi nebună tot mi-am cumpărat aşa ceva, împreună cu cei 1000 de watti ai săi pe care mi-i „descătuşez” în creieri ori de câte ori am chef să ascult muzică.Fie ea clasică, death metal, symphonic metal, doom metal sau orice altă naţie de metal care s-a inventat.Sunt convinsă că dacă m-aş fi apucat eu să dau nişte răgete la maxim în creierii nopţii, mulţi vecini mi s-ar mai fi arătat la uşă şi multe amenzi mi-aş fi încasat până acum.Dar deh…maneaua e „tradiţională” deja la români, înseamnă bună dispozitie, e placută urechii.Buuuuuuuun am lămurit-o şi cu muzica.Îmi place, o ador, sunt dependentă de ea, dar o ascult PENTRU MINE.

Acum să intru în „miezul problemei”.Cu trei ani în urmă m-am mutat într-un bloc ANL parţial gol şi într-o zonă destul de liniştită.Lângă cele câteva blocuri ANL proaspăt construite erau în majoritate case bătrâneşti.Foarte frumos.M-am bucurat că în sfârşit voi avea linişte.Ca o paranteză, n-am avut niciodată linişte, nici acasă (în parte de asta am plecat) nici în chirie nici deasupra pământului, nici sub el, NICIUNDE.Buuuuun…casa era spaţioasă, frumos aranjată, fiind la parter era răcoare, într-un cuvânt era plăcut.Vecini cred că aveam doar deasupra şi la stânga, în rest garsonierele erau neocupate.M-am mutat în iarnă, deci fiind frig, afară nu era nici un fel de activitate.Am avut două luni de linişte minunată.Dar odată cu venirea primăverii şi implicit a căldurii, am observat din ce în ce mai multe persoane care „atentau” la banca de sub fereastra mea de la bucătărie.Iniţial m-am gândit ca or fi şi ei oameni de bun simţ, stau ce stau, se relaxează puţin şi pleacă fără mare gălăgie.Ah, cât puteam să mă înşel!Ca să vă explic puţin topografia locului, vă spun că aceste blocuri ANL erau dispuse în forma literei U, iar eu stăteam într-unul din „colţurile” acelui U.Tot la parter în partea stângă a ferestrei mele, deci în „fundul” U-ului, stătea o familie (sau două chiar) numeroasă cu vreo trei, patru copii.Iniţial pe bancă s-au strâns în special femeile cu copii care urlau ca din gaură de şarpe cât era ziua de lungă.Evident că nu ţineau cont de ora de linişte sau asemenea aberaţii create de oameni fără cap.Doar sunt copii, ce să le faci?Cum să-i înveţi că nu e frumos să urle cât e ziua de lungă sub ferestrele oamenilor?Îi laşi în plata domnului să zgârme pământul şi apoi să mănânce cu mâinile murdare ciocolată, să cadă şi să-şi julească genunchii şi să se bată între ei, în timp ce tu fumezi şi râzi cu vecina/rubedenia, îi laşi să se caţere pe balustradele exterioare ale balcoanelor, că doar trebuie să înveţe singuri ce înseamnă să te loveşti şi să nu mai faci.Precizez că respectivii copii aveau cam între 5 şi 7 ani, deci se putea discuta cu ei.Clar că nu mă puteam supăra pe copii, doar îi compătimeam şi mă gândeam ce-or să ajungă ei în viaţă.Mai închideam geamul (noroc că era destul de răcoare în casă) şi reuşeam să-mi văd de viaţă cât de cât.Treaba asta a durat câteva săptămâni, aproximativ o lună.Apoi pe bănci au început să se strângă rând pe rând şi cocalarii.Aparent, această familie care stătea la parter în stânga mea, era prietenă cu nişte cocalari care stăteau în blocul din faţa mea.Pe cei din faţă îi obeservasem pentru că făceau sindrofii în fiecare weekend.Se strângeau foarte mulţi, ieşeau în balconul împodobit cu beculeţe şi instalaţii care mai de care mai stridente (nu care cumva să existe cineva care să nu-i observe) şi râdeau, urlau, fumau şi beau pe balcon.Era imposibil să nu-i remarc.Dar închizând geamul zgomotul aproape că dispărea, aşa că nu m-au preocupat prea mult.

Dar uite că năpasta a dat peste mine şi cocalarii din blocul din faţă precum şi familionul de la parter au început să se strângă sub fereastra mea în mod regulat.Din faţa blocului lor şi-au adus alte două bănci precum şi o măsuţă şi practic stăteau oamenii ca la curte, sau la o terasă, dacă vreţi.Nu era suficient că urlau, beau şi fumau (fum care îmi ajungea mie în casă) ca nesimţiţii, foarte curând au simţit o lipsă.O mare lipsă.Oare ce să fie?MUZICA!Da! Şi uite aşa au tras oamenii maşina cu spatele la fereastrea mea, au deschis uşile şi hayonul şi dă-i cu manele şi „haus” să-mi sară termopanele, nu alta.Prima dată am zis că doar n-o fi dracu chiar atât de negru, or pleca repede că doar era strigător la cer.Mhm, da, sigur.Vrabia mălai visează.N-au plecat deloc.Ba chiar au stat până pe la 1 noaptea.Nenorocirile astea se întâmplau în fiecare vineri, sâmbătă şi duminică, adică fix în zilele libere când se presupune că vrei şi tu să te relaxezi şi să te odihneşti.Femeile cu copii erau prezente non-stop.Doar era cald şi copii trebuie să-si consume energia, nu?

Într-o seară aproape de miezul nopţii, stăteam în pat şi le ascultam râsetele şi muzica.Până la urmă n-am mai putut şi m-am dus la bucătarie, am deschis fereastra şi le-am zis:

-Bună seara!Nu vi se pare că e cam târziu?Oamenii mai încearcă să doarmă!

La care unul dintre nesimţiţi cu o bere în mână şi o mutră batjocoritoare îmi zice:

-Nu e târziu deloc, ba chiar e devreme.Şi izbucnesc toţi în râs, inclusiv femeile.

M-am uitat cât am putut de urât şi am trântit geamul cu putere.După două zile au luat toate băncile şi masa şi le-au pus în grădina de sub fereastra lor.Adică la aproximativ 15 paşi mai în faţă şi şi-au văzut oamenii de distracţie.Nu mai e nevoie să precizez că zgomotul era acelaşi.

La un timp după toate tărăşeniile astea, într-o dimineaţă aud nişte bătăi de ciocane şi zarvă în jur.Mă uit pe geam să văd ce s-a întâmplat şi ghici ce?Unul din spaţiile destinat depozitării gunoaielor, locul împrejmuit unde stau ghenele de gunoi, era…..reamenajat.Cocalarii din blocul din faţă, scoseseră toate ghenele de gunoi şi le mutaseră în partea cealalată, iar acum construiau de zor un…acoperiş!Oamenii îşi construiau un spaţiu închis unde să…facă grătar.Mai apoi au apărut băncile, masa şi desigur, grătarul.Şi uite aşa făceau oamenii grătar de 2-3 ori pe săptămână, stăteau şi mâncau, beau pe săturate, ascultau muzică si deranjau toţi vecinii până la 2 dimineaţa.În câteva rânduri am auzit unii vecini ţipând la ei, dar drept răspuns au primit nişte înjurături.Cred că s-au lăsat păgubaşi.Şi asta am facut şi eu.Am aşteptat să-mi expire contractul şi apoi m-am mutat.În altă postare o să vă povestesc peste ce am dat la următoarea mutare.