Blog Din Iad

Haz de necaz

1 an

vecinul-punea-manele

Nu, nu este o aniversare a relaţiei, căsătoriei, copilului, blogului sau a vreunui lucru plăcut.Acum un an s-a mutat în bloc ţăranul de la etajul doi.Un an de iad, de nervi şi de fantezii care mai de care mai sadice prin care poţi masacra un om.Oh, da!Am ajuns până acolo!Poate ar trebui să mă caut, încep să cred ca n-ar fi o idee rea deloc.Nu vreau să mai scriu mult despre ţăranul cocalar.Doar un singur lucru.NU s-a potolit.Şi nici nu se va potoli până nu-i voi întoarce „tratamentul”.De acum eu mă voi transforma în abuzatoare şi îi voi face viaţa mizerabilă.Stresul psihic merge în ambele sensuri şi cred că am găsit modalitatea de a-l scoate din minţi.Dacă va merge, voi scrie aici cum am procedat.Sper că se subînţelege că n-am să folosesc metoda lui.

Iar acum să povestesc pe scurt cum am ajuns să scriu acest articol.Începusem să cred că n-o să mai apuc să scriu.Dar…azi dimineaţă m-am trezit cu un chef nebun de paste.Zis şi făcut.Mi-am făcut nişte paste cu ciuperci şi fiind duminică mi-am permis şi un pahar cu vin.Nici nu am apucat bine să mă aşez la masă că au început manelele, urletele şi râsetele cretine.Şi aşa s-a dus naibii ziua mea liniştită.

Şi cum mi-e imposibil să fac altceva, mi-am pus căştile pe urechi şi m-am apucat să scriu acest articol.Au trecut mai bine de două luni de când n-am mai scris pe blog şi mă gândesc că era cazul să mai dau un semn de viaţă.Scârba de tot ce mă înconjoară „garnisită” cu nişte probleme atât de sănătate cât şi în familie, m-au adus în starea în care n-am mai avut nici un chef să scriu în puţinul timp liber pe care l-am avut.Nici acum nu pot spune că am chef, iar de inspiraţie nici nu se pune problema.Aş putea să mă apuc să înşir aici toate problemele mele, dar n-are sens.Am zis că voi scrie pe acest blog despre ţăranii şi jegoşii care îmi ies în cale.Deşi m-am intersectat în ultimul timp cu câteva asemenea persoane, încă nu-mi pot face ordine în minte încât să încropesc un articol despre vreuna dintre ele.Voi încerca în articolul viitor.Până atunci vă doresc tuturor zile calde şi liniştite!

Advertisements

Ce e de făcut cu maidanezii?

colaj caini

Şi pentru că am înnebunit pur şi simplu din cauza tevaturii care s-a făcut pe marginea subiectului “câini comunitari” în ultimele zile, am zis să-mi expun şi eu punctul de vedere pe blogul meu semi-părăsit şi (evident) necitit în legătură cu întâmplarea ce a dus la acest “uragan” în mass-media, pe bloguri, etc.

Fapte: doi copii nesupravegheaţi au fost atacaţi de o haită de maidanezi.Unul a fost omorât, celălalt a scăpat cu o muşcătură la picior.Câinii din haită erau responsabilitatea unui ONG şi evident a Primăriei.Deci vinovaţi există.

În rest, avem numai vorbe.Multe şi în majoritate fără rost.Este absolut îngrozitor ce s-a întâmplat cu acel copilaş de numai 4 ani, a sfârşit într-un mod oribil care dă fiori oricui pe şira spinării.Dar haideţi să privim problema la rece, în mod obiectiv.Că în urma războiului mulţi viteji s-arată.În opinia mea, la fel de îngrozitor este modul cum au răsărit bestiile cu chip de om însetate de violenţă şi cu spume la gură, spunând că vor să fie căsăpiţi toţi câinii indiferent dacă sunt agresivi sau nu, în haite, singuri, bolnavi sau sănătoşi, pui sau foarte bătrâni.Sunt toţi o apă şi-un pământ şi trebuie stârpiţi, nu?Genul acesta de mentalitate mă scoate din minţi.Violenţa nativă a acestui popor pur şi simplu îmi provoacă silă.

Care este cauza înmulţirii necontrolate a câinilor?Cine este de vină că sunt ei pe străzi?Vă zic eu, pentru că mulţi dintre voi se pare că uitaţi cauzele şi vedeţi doar efectele având senzaţia că aceşti câini se teleportează intenţionat lângă blocurile voastre şi vă mănâncă de plăcere!OMUL este vinovat!

În acest punct al articolului veţi zice probabil că sunt o scelerată, „iubitoare de caini” fără minte, inconştientă, etc.Nu m-aş mira, atât poate mintea românului.Dar dacă veţi citi mai departe veţi vedea că nu e chiar aşa şi am argumente pentru ce scriu aici.

Problema este următoarea de fapt.România este o ţară de hoţi, incompetenţi, mincinoşi şi nesimţiţi.Mă refer aici la toţi cei care sunt la conducere cât şi la o foarte mare parte a populaţiei.Autorităţile locale nu au făcut nimic să împiedice înmulţirea câinilor timp de mai bine de 20 de ani, iar acum s-au trezit (din cauza unei tragedii) că e nevoie de un carnagiu pentru ca problema să fie rezolvată.[O mică paranteză aici, spun carnagiu pentru că sunt ferm convinsă că hoţii din administraţiile locale n-ar cheltui banii pentru soluţiile necesare eutanasierii „omeneşti” a câinilor, ci ar apela la variantele mai „ieftine” care dacă aveţi imaginaţie vă puteţi gândi cam care ar fi].Aici nu e vorba despre faptul că eşti sau nu eşti iubitor de animale.E vorba despre a fi OM.De a te comporta civilizat, de a avea principii, de a fi uman.Dar în România violenţa este ridicată la rang de normalitate.

De ce să construim adăposturi?De să-i sterilizam?Hai să-i omorâm dă-i dracu de paraziti criminali ce sunt!Câtă ipocrizie şi răutate zace în poporul ăsta!

Pe de o parte sunt cei care urăsc animalele cu vehemenţă.Ei saracii nu au capacitatea de a înţelege nişte lucruri elementare şi prin urmare, generalizează.Ei nu pot înţelege că un câine crescut pe străzi, lipsit de iubire şi afecţiune din partea oamenilor, nu-si dezvolta partea afectivă, se transformă într-o fiinţă sălbatică condusă de instinctele primare.Acelea sunt de a-şi apăra teritoriul şi de a-şi procura hrană.O astfel de fiară consideră că teritoriul ei este trotuarul, parcul sau intrarea în blocul tău.Dacă treci pe acolo se simte ameninţat şi atacă.Este destul de simplu de înţeles cum funcţionează.Dar a cui este vina că el „locuieşte”  în faţa blocului tău sau pe trotuar?Aici sunt două categorii de vinovaţi.Pe de o parte sunt autorităţile, respectiv Guvernul care nu dă legi clare pentru rezolvarea problemei câinilor fără stăpân, primăriile şi administraţiile locale care nu respectă legile (aşa cum or fi ele) şi pe de altă parte sunt oamenii inconştienţi care aruncă animalele în oraşe sau la marginea lor.Deci oricum am lua-o oamenii sunt vinovaţi, dar animalele trebuie să plătească pentru asta.

Sunt curioasă câţi dintre aceşti oameni care urăsc animalele cu atâta vehemenţă au avut în copilărie sau în orice alt punct al vieţii lor un căţel sau un alt animal „fără suflet” prin gospodărie, la bunici, etc.Eu cred că o bună bucată din ei au avut.Şi ştiu că acel căţel simte afecţiunea, o oferă la rândul său, se bucură, se joacă şi îţi este credincios.Şi cei din stradă, dacă ar fi avut o şansă ar fi fost la fel de iubitori şi docili ca animalele noastre de companie din copilărie sau din prezent.Dar ei n-au avut-o şi s-au sălbăticit.Fără vina lor.

Pe de altă parte sunt inconştienţii cu creier de gaină (cred că jignesc găinile) care aruncă puii pe lângă tomberoane de gunoi, grădini de bloc sau parcuri.Din cauza lor, acei câini sunt condamnaţi la sălbăticire şi o viaţă mizerabilă.Sunt supuşi infometării, intemperiilor, agresiunilor oamenilor (să fim serioşi agresivitatea câinilor are cauze).Dar nimeni nu s-a gândit că deşi au crescut în asemenea condiţii nu toţi se transformă în bestii ca acelea care au ucis acel copilaş.Dar asta desigur că nu observă nimeni.Mi s-a întâmplat de zeci de ori să trec pe lângă un câine şi să se sperie de mine.Ne speriam unul de altul.Eu mă gândeam că poate fi unul din aceia care atacă, iar el probabil se gândea ca eu sunt unul din oamenii care îi dau un bocanc în bot sau o piatră în cap (pentru amuzament desigur).

Când eram mai mică am fost şi eu muşcată de un câine.Era o căţea luată de pe stradă de o cunoştinţă şi care îşi făcea veacul in coteţul din curte.Într-o zi am trecut pe lângă coteţ şi am vrut sa intru în casă.A venit pe la spatele meu şi şi-a infipt colţii in glezna mea.A fost o muşcătură destul de serioasă, dureroasă mai mult.Ulterior am aflat că avea pui în coteţ şi unul dintre fii proprietarului uitase să o lege.Aşa a ajuns până la mine.Am înţeles de ce s-a comportat aşa şi nu m-am apucat să urăsc toţi câinii din cauza acelui incident şi nici n-am rămas cu traume.Probabil s-a simţit ameninţată de mine şi a încercat să-si apere puii, doar m-a capsat nu s-a apucat să smulgă pantalonii de pe mine.A fost un avertisment scurt pe care l-am priceput, nu un atac în sine.A fost vina stăpânilor că au uitat sa o  lege ştiind în ce stare e.Dar oamenii nu ştiu nici măcar să faca diferenţa între o „capsare” pentru a se apăra şi un atac în urma căruia clar vrea să te omoare.

Nu toţi sunt violenţi, nu toţi sunt bestii, nu toţi merită omorâţi.În schimb unii oameni ar merita împuşcaţi că distrug vieţilor altor oameni şi ale animalelor în acelaşi timp.Personal, nu dau de mâncare câinilor de la bloc.Ce-i drept este doar unul singur în mod constant.Este mic şi pricăjit, cu un ochi bolnav şi foarte bătrân care îmi e tare simpatic.Dar nu vreau să mă implic.Il au deja mai mulţi vecini în grijă.El este unul dintre câinii care nu atacă şi nu latră la nimeni.Mai latră el la alţi câini, dar na, ar fi imposibil să nu latre deloc.Câinele ăsta nu are pic de agresivitate în el.Oare merită şi el omorât la grămadă cu haitele care sfâşie oameni?

Bineînţeles că e şi vina „babelor” care ţin haitele langă blocuri, le hrănesc, văd clar cum atacă şi latră alţi oameni, dar susţin că sunt inofensive.Sunt inofensive cu tine tanti, că le dai de mâncare!Dar pe mine mă atacă pentru că eu sunt „duşmanul” care-i încalcă teritoriul!

Care e soluţia în prezent?Că în trecut ar fi fost mult mai simplă.Se construiau suficiente adăposturi, se culegeau toţi câinii din oraşe, comune şi sate, se sterilizau obligatoriu toţi şi se începea o campanie de adopţie.Cei care rămâneau se ţineau până mureau din cauze naturale.Acum 20 şi ceva de ani nu cred că erau mii de caini pe străzi în oraşe, deci nu cred că s-ar fi pus vorba de eutanasie în masă.În câţiva ani ar fi murit toţi oricum.

Dar ce e de făcut în prezent?Numai în Bucureşti sunt peste 65.000 de câini.Unde să-i ţină pe toţi?Ce să le dea de mâncare?

Ei bine, vă zic eu acum!Din cauza voastră s-a ajuns în situaţia asta, aşa că scoteţi-vă mâinile din buzunare, lăsaţi-o mai moale cu hoţiile şi puneţi mâna şi construiţi adăposturi pentru toţi câinii care există în localităţile pe care le conduceţi din cauza incompetenţei voastre!

Primăriile au suficiente fonduri pentru adăposturi, nu asta e problema.Sarcina edililor oricum e să se plângă că n-au bani.Problema e că n-ar mai avea ce să fure.Sunt atâtea terenuri şi clădiri dezafectate în jurul oraşelor care pot fi folosite ca baze pentru adăposturi.N-ar fi necesare investiţii colosale.Dar ca să fii OM necesită aceste investiţii.Ca să fii tu însuţi un animal şi să rezolvi problema (pentru moment desigur) omorând câinii e mult mai ieftin şi aşa mai rămân şi bani pentru o vilă.

Şi capitolul eutanasiere e inevitavil din păcate.Câinii cu comportament agresiv, bolnavi incurabil şi extrem de bătrâni trebuie neapărat să „dispară” în condiţiile actuale.Sunt prea mulţi.Dar nu şi ceilalţi.Ei nu merită să moară doar pentru că nişte oameni nenorociţi i-au abandonat pe străzi unde nu aveau ce căuta.E inuman.Aşa cum se găsesc bani pentru 5 rânduri de borduri, panseluţe, copăcei şi alte porcării, aşa se pot găsi şi pentru hrana animalelor.În maxim 10 ani ar muri toţi, iar noi am rămâne OAMENI ştiind că am făcut lucrul corect şi civilizat.

Dar prostimea vrea să-i vadă pe toţi morţi.Acum!În inconştienţa lor au senzaţia că problema s-ar rezolva, când de fapt problema e lipsa de cultură, educaţie şi bun simţ al acestui popor.Mai întâi trebuie „educaţi” oamenii să nu mai abandoneze câinii, că ei sunt esenţa problemei.Această „educaţie” se rezumă la amenzi astronomice că oricum folosind alte metode n-ar înţelege.Dar mi-e teamă că românul inventiv cum e la capitolul furtişaguri şi înşelăciuni ar găsi modalităţi de a „ocoli” legile şi de a face tot ce ştie.

Concluzia e că alegerea între oameni şi câini nu trebuie să existe.Problema trebuie rezolvată civilizat, omeneşte şi cu cap.Autorităţile astea nenorocite trebuie să se mişte mai repede şi să rezolve problema.Ar trebui începută o campanie de conştientizare a acţiunii de a abandona un câine.Nu e normal că am ajuns să ne împărţim teritoriul cu haitele de câini, nu e normal să nu mai putem ieşi seara pe stradă, nu e normal ca eu, personal, să dau în fiecare seară bani pe taxi ca să fiu sigură că ajung întreagă acasă.Nu e normal să fie oameni atacaţi pe străzi, nu e normal să fie copii omorâţi de câini.

E vina unei societăţi bolnave şi lipsite de civilizaţie, care sper să se trezească la realitate măcar în al 12-lea ceas şi să ia măsurile corecte pentru rezolvarea acestei probleme.

În legătură cu moartea copilaşului nu pot să spun decât că vinovaţii trebuie pedepsiţi exemplar iar respectiva haită trebuie eutanasiată.Nu trebuie să mai aibă şansa de a mai ataca altă persoană.

PS: Mă întreb aşa retoric, oare cum ar putea cineva să învinovăţească animalele când oamenii sunt cele mai crude si crunte animale de pe Pamânt?Animalele se presupune că nu au conştiinţă, au instincte iar omul care se presupune că este “înzestrat” cu conştiinţă se comportă de multe ori mai rau ca un animal.

Până unde poate merge nesimţirea

M-am concentrat atât de mult asupra ţăranului care mă deranjează în prezent, încât am uitat să vă povestesc despre cei care m-au deranjat acum vreo trei ani.După cum am scris într-un comentariu aici pe blog, locuiesc cu chirie.Da, n-am avut parinţi baştani care să-mi ia casă (oricum n-aş fi acceptat-o) şi nici n-am vrut să locuiesc cu ei din n motive.O zicală spune „lucrul amestecat pute a…lavandă” şi este cum nu se poate mai adevarată.Iar până o să-mi pot cumpăra eu o casă mai durează.

Dar să mă apropii de subiect.În prezent sunt la a treia mutare şi motivul mutărilor mele a fost unul singur: gălăgia.Unii mai încuiaţi la minte ar putea spune: „ia uite şi la asta, nu-i place muzica, distracţia, a trăit pe sub pământ”.Nu, dragilor, ador muzica am chiar şi un sistem audio destul de bun, dar o ascult la CĂŞTI.Sunt perfect conştientă că asemenea „scule” n-au ce căuta în apartamente de bloc.Dar eu fiind obsedată şi nebună tot mi-am cumpărat aşa ceva, împreună cu cei 1000 de watti ai săi pe care mi-i „descătuşez” în creieri ori de câte ori am chef să ascult muzică.Fie ea clasică, death metal, symphonic metal, doom metal sau orice altă naţie de metal care s-a inventat.Sunt convinsă că dacă m-aş fi apucat eu să dau nişte răgete la maxim în creierii nopţii, mulţi vecini mi s-ar mai fi arătat la uşă şi multe amenzi mi-aş fi încasat până acum.Dar deh…maneaua e „tradiţională” deja la români, înseamnă bună dispozitie, e placută urechii.Buuuuuuuun am lămurit-o şi cu muzica.Îmi place, o ador, sunt dependentă de ea, dar o ascult PENTRU MINE.

Acum să intru în „miezul problemei”.Cu trei ani în urmă m-am mutat într-un bloc ANL parţial gol şi într-o zonă destul de liniştită.Lângă cele câteva blocuri ANL proaspăt construite erau în majoritate case bătrâneşti.Foarte frumos.M-am bucurat că în sfârşit voi avea linişte.Ca o paranteză, n-am avut niciodată linişte, nici acasă (în parte de asta am plecat) nici în chirie nici deasupra pământului, nici sub el, NICIUNDE.Buuuuun…casa era spaţioasă, frumos aranjată, fiind la parter era răcoare, într-un cuvânt era plăcut.Vecini cred că aveam doar deasupra şi la stânga, în rest garsonierele erau neocupate.M-am mutat în iarnă, deci fiind frig, afară nu era nici un fel de activitate.Am avut două luni de linişte minunată.Dar odată cu venirea primăverii şi implicit a căldurii, am observat din ce în ce mai multe persoane care „atentau” la banca de sub fereastra mea de la bucătărie.Iniţial m-am gândit ca or fi şi ei oameni de bun simţ, stau ce stau, se relaxează puţin şi pleacă fără mare gălăgie.Ah, cât puteam să mă înşel!Ca să vă explic puţin topografia locului, vă spun că aceste blocuri ANL erau dispuse în forma literei U, iar eu stăteam într-unul din „colţurile” acelui U.Tot la parter în partea stângă a ferestrei mele, deci în „fundul” U-ului, stătea o familie (sau două chiar) numeroasă cu vreo trei, patru copii.Iniţial pe bancă s-au strâns în special femeile cu copii care urlau ca din gaură de şarpe cât era ziua de lungă.Evident că nu ţineau cont de ora de linişte sau asemenea aberaţii create de oameni fără cap.Doar sunt copii, ce să le faci?Cum să-i înveţi că nu e frumos să urle cât e ziua de lungă sub ferestrele oamenilor?Îi laşi în plata domnului să zgârme pământul şi apoi să mănânce cu mâinile murdare ciocolată, să cadă şi să-şi julească genunchii şi să se bată între ei, în timp ce tu fumezi şi râzi cu vecina/rubedenia, îi laşi să se caţere pe balustradele exterioare ale balcoanelor, că doar trebuie să înveţe singuri ce înseamnă să te loveşti şi să nu mai faci.Precizez că respectivii copii aveau cam între 5 şi 7 ani, deci se putea discuta cu ei.Clar că nu mă puteam supăra pe copii, doar îi compătimeam şi mă gândeam ce-or să ajungă ei în viaţă.Mai închideam geamul (noroc că era destul de răcoare în casă) şi reuşeam să-mi văd de viaţă cât de cât.Treaba asta a durat câteva săptămâni, aproximativ o lună.Apoi pe bănci au început să se strângă rând pe rând şi cocalarii.Aparent, această familie care stătea la parter în stânga mea, era prietenă cu nişte cocalari care stăteau în blocul din faţa mea.Pe cei din faţă îi obeservasem pentru că făceau sindrofii în fiecare weekend.Se strângeau foarte mulţi, ieşeau în balconul împodobit cu beculeţe şi instalaţii care mai de care mai stridente (nu care cumva să existe cineva care să nu-i observe) şi râdeau, urlau, fumau şi beau pe balcon.Era imposibil să nu-i remarc.Dar închizând geamul zgomotul aproape că dispărea, aşa că nu m-au preocupat prea mult.

Dar uite că năpasta a dat peste mine şi cocalarii din blocul din faţă precum şi familionul de la parter au început să se strângă sub fereastra mea în mod regulat.Din faţa blocului lor şi-au adus alte două bănci precum şi o măsuţă şi practic stăteau oamenii ca la curte, sau la o terasă, dacă vreţi.Nu era suficient că urlau, beau şi fumau (fum care îmi ajungea mie în casă) ca nesimţiţii, foarte curând au simţit o lipsă.O mare lipsă.Oare ce să fie?MUZICA!Da! Şi uite aşa au tras oamenii maşina cu spatele la fereastrea mea, au deschis uşile şi hayonul şi dă-i cu manele şi „haus” să-mi sară termopanele, nu alta.Prima dată am zis că doar n-o fi dracu chiar atât de negru, or pleca repede că doar era strigător la cer.Mhm, da, sigur.Vrabia mălai visează.N-au plecat deloc.Ba chiar au stat până pe la 1 noaptea.Nenorocirile astea se întâmplau în fiecare vineri, sâmbătă şi duminică, adică fix în zilele libere când se presupune că vrei şi tu să te relaxezi şi să te odihneşti.Femeile cu copii erau prezente non-stop.Doar era cald şi copii trebuie să-si consume energia, nu?

Într-o seară aproape de miezul nopţii, stăteam în pat şi le ascultam râsetele şi muzica.Până la urmă n-am mai putut şi m-am dus la bucătarie, am deschis fereastra şi le-am zis:

-Bună seara!Nu vi se pare că e cam târziu?Oamenii mai încearcă să doarmă!

La care unul dintre nesimţiţi cu o bere în mână şi o mutră batjocoritoare îmi zice:

-Nu e târziu deloc, ba chiar e devreme.Şi izbucnesc toţi în râs, inclusiv femeile.

M-am uitat cât am putut de urât şi am trântit geamul cu putere.După două zile au luat toate băncile şi masa şi le-au pus în grădina de sub fereastra lor.Adică la aproximativ 15 paşi mai în faţă şi şi-au văzut oamenii de distracţie.Nu mai e nevoie să precizez că zgomotul era acelaşi.

La un timp după toate tărăşeniile astea, într-o dimineaţă aud nişte bătăi de ciocane şi zarvă în jur.Mă uit pe geam să văd ce s-a întâmplat şi ghici ce?Unul din spaţiile destinat depozitării gunoaielor, locul împrejmuit unde stau ghenele de gunoi, era…..reamenajat.Cocalarii din blocul din faţă, scoseseră toate ghenele de gunoi şi le mutaseră în partea cealalată, iar acum construiau de zor un…acoperiş!Oamenii îşi construiau un spaţiu închis unde să…facă grătar.Mai apoi au apărut băncile, masa şi desigur, grătarul.Şi uite aşa făceau oamenii grătar de 2-3 ori pe săptămână, stăteau şi mâncau, beau pe săturate, ascultau muzică si deranjau toţi vecinii până la 2 dimineaţa.În câteva rânduri am auzit unii vecini ţipând la ei, dar drept răspuns au primit nişte înjurături.Cred că s-au lăsat păgubaşi.Şi asta am facut şi eu.Am aşteptat să-mi expire contractul şi apoi m-am mutat.În altă postare o să vă povestesc peste ce am dat la următoarea mutare.

Reînvierea (mea) / Potolirea ţăranului

Şi uite că n-am murit, deşi unii sigur şi-ar dori.Cum zicea Pink într-o melodie de-a ei: “I’m not dead just floating”, cam la fel şi cu mine.M-a cuprins o amorţeală soră cu moartea de la blestemata asta de caniculă.N-am mai fost în stare să scriu nimic şi în general să fac nimic notabil în ultimele zile.Doar am citit.E singura activitate care o mai pot face pe căldurile astea.Bineînţeles în măsura în care mi-a „permis” ţăranul deja devenit „vedetă” pe care vi l-am prezentat în postările anterioare.Spre uimirea mea am reuşit să-l mai potolesc (mai bine zis să-i mai potolesc, aparent s-au înmulţit) pe calea clasică: urletul şi ameninţarea.Că de altceva, se pare, nu ştiu asemenea troglodiţi.Dar să vă povestesc cum am reuşit să-i mai astâmpăr puţin pe cocalarii manelari care se simt stăpânii blocului.

După câteva nopţi în care m-a trezit muzica inclusiv la 3 dimineaţa, acum aproximativ o săptămână, pe la ora 23:30 citeam liniştită în pat.Era o boare insuportabilă în casă şi era cu neputinţă să dorm, aşa că am zis să-mi termin cartea.Deodată încep nişte bubuituri îngrozitoare, care le-am perceput (fără să exagerez) ca nişte ciocane primite în moalele capului.S-a dus naibii concentrarea, acţiunea cărtii, relaxarea, s-a dus tot.A început să-mi clocotească sângele în vene direct proporţional cu volumul crescând al muzicii.Am stat cinci minute, zece (în nopţile anterioare n-au ţinut-o mai mult, doar cât să mă trezească), douăzeci şi n-am mai putut.M-am îmbrăcat şi am deschis uşa cu gândul să cobor la ţăran să-i zic vreo două.Cum am ajuns pe sala blocului, şoc şi groază!Un vacarm de nedescris.

Am coborât scările şi ce să vezi!Uşa cocalarului era deschisă larg, sprijinită de un adidas jegos (iniţial cred că fusese alb, dar în acel moment era pământiu).M-am postat în faţa uşii cu mâinile în sân privind în interiorul casei.Din ce am putut observa, în mijlocul sufrageriei trona un colţar imens.Cu spatele la mine stătea un cocalar blond şi în dreapta lui alt cocalar brunet.Ambii erau (desigur) la bustul gol.Am stat aşa vreo două minute, „îmbătându-mă” cu maneaua jegoasă care răsuna în tot blocul şi în final am strâns pumnul şi am bătut tare de trei ori în uşa deschisă.Cocalarul blond, mişcându-se în reluare, a catadicsit să-şi mişte hoitul de pe canapea şi închizând muzica s-a îndreptat spre mine.Am rămas puţin surprinsă pentru că acest cocalar blond, nu era acelaşi cu cel care locuieşte în acea casă (în mod „oficial”) cu chirie.Deci, pe româneşte, în acea casă închiriată se aflau doi necunoscuţi care nu aveau ce căuta acolo şi care făceau un tămbălau de neimaginat.Nu mai eram în stare să vorbesc decent şi cu mănuşi cu asemenea creaturi aşa ca m-am coborât într-o oarecare măsura la nivelul lor şi am vorbit ca să înţeleagă.L-am luat direct pe cocalarul blond:

–      Tu cine eşti şi ce cauţi aici?Unde este cel care locuieşte în această casă?

–      Pai eu stau acum aici.X-ulescu nu mai stă aici.

–      Serios?Şi atunci de ce l-am văzut ieri pe fereastră în faţa blocului sprijinit de maşină?Hai lasă vrăjeala, ştiu foarte bine că staţi toţi aici unii peste alţii.Vă aud în fiecare zi urlând.Tu ştii cât e ceasul?Ce înseamnă vacarmul ăsta?

–      Da, mă, ştiu.

–      MĂ?!?!?! Tu eşti MĂ cu mine?Ne tragem de şireturi, am făcut facultatea împreună şi eu nu ştiu?Nu ţi-e ruşine?Uite care e treaba, dacă nu faceţi linişte chem Poliţia peste voi şi o să mă asigur că nu o să primiţi amenda minimă de cinci milioane, ci pe cea maximă.Cunoşti legea?Vrei să ţi-o scriu pe uşă?!Nu ai voie să faci asemenea vacarm INDIFERENT de oră!Nu contează că e oră de linişte sau nu.Doar că în orele de linişte amenda e mai mare.Iar acum e oră de linişte.Ai bani de aruncat?

–      Aaaa……………. (cuvinte indescifrabile)

–      Uite cum stă treaba, dacă mai aud musca, în special NOAPTEA, se împute treaba.Aşa că, LINIŞTE!Şi închide dracului uşa aia că nu ai casa în pantă!

Cam aşa a decurs „incursiunea” mea la etajul inferior.Cred că i-am zis totuşi mai multe, dar fiind prea nervoasă nu-mi mai amintesc tot.Deşi cocalarul aproape că n-a scos decât trei cuvinte, avea o atitudine sfidătoare, batjocoritoare şi în acelaşi contrariată.Cred că lucrurile care l-au pus pe gânduri au fost certitudinea că voi chema Poliţia şi mă voi asigura că va lua amendă şi faptul că el n-are ce căuta în acea casă.Buuuuuuuun… de atunci e relativ linişte.Doar că în fiecare seară între orele 19:00 şi 20:00 dau muzica la maxim (de nu-mi aud nici televizorul) în jur de 10-15 minute, iar apoi o lasă mai încet.Tot e enervant, dar măcar nu-mi plezneşte capul.Acum aştept să văd ce se va mai întampla.

Cert e că m-am săturat să mă port omeneşte cu animalele.Creaturilor de acest gen trebuie să le vorbeşti cu tupeu, eventual cu nesimţire ca să înţeleagă ceva.Asta în condiţiile în care chiar au capacitatea de a înţelege.Îi opreşte decât o frică.Aceea de a nu pierde nişte bani.

Mă întreb ce s-ar întâmpla cu lumea asta dacă ar dispărea peste noapte, două autorităţi cărora prostimea le ştie de frică: legea (autorităţile) şi divinitatea.Dar acest subiect îl voi dezbate într-o altă postare.

Definiţia şi originile nesimţirii

Voi încerca să definesc termenul în concordanţă cu principiile şi viziunea mea asupra vieţii.Sau mai bine spus să detaliez sensul pe care DEX-ul ni-l dă mult prea simplist.Ce înseamnă o persoană lipsită de bun simt, de bună creştere?

Dacă întrebi un individ care îşi ocupă timpul scuipând coji de seminţe în faţa blocului, hăhăind în ceas de noapte cu „gaşca” şi bubuind subwoofer-ul maşinii să audă tot cartierul ce „jmeker” e el, probabil ar spune că eu sunt nesimţită.Poate chiar nebună sau crizată.Pentru că eu îndrăznesc să-l deranjez, să-i „sparg” party-ul şi să nu-l las să se bucure de tinereţe.El înţelege că toată lumea trebuie să fie asemenea lui: suferindă cronic de egoism, lipsită de cele mai elementare reguli de comportare în societate şi bineînţeles, pusă mereu pe distracţie.Distracţie care, în viziunea lui, înseamnă să-ţi chemi prietenii în faţa blocului sau într-o garsonieră de 25 mp, să dai muzica la maxim, să te îmbeţi şi să urli ca un scăpat de la Spitalul 9.El aşa a fost învăţat că e bine şi normal şi prin urmare, eu sunt cea anormală.

Poate că pentru mine distracţia înseamnă să merg la un local bun/restaurant cu un cerc restrâns de prieteni cu care să discut diferite subiecte (cărţi, muzică, filme, documentare, diverse domenii) sau să gătesc ceva special, sau să ies în parc să fac poze şi să respir aerul curat, sau să citesc o carte bună, sau să vizionez un film la cinema, sau să ascult muzică (la CAŞTI) sau pur şi simplu să scriu.În situaţia de faţă sunt nevoită să suprapun ascultarea muzicii cu scrisul pentru că mă înnebunesc bubuiturile creaturii ce vieţuieşte la 2 metri sub mine.

Ce înseamnă distracţia de fapt?O activitate care îţi face plăcere.ŢIE.Prin definiţie nu trebuie să „beneficieze” şi alţii de ea.Ce-o fi atât de greu de înţeles, nu ştiu.Dar se pare că individul în egoismul şi impresia lui falsă de superioritate, alege să-l doară la trei metri în spate de toate astea.Cu alte cuvinte alege să fie nesimţit.Dacă aş întreba o asemenea persoană care a fost ultima carte citită, probabil ar spune că Abecedarul sau vreo poveste de-a lui Creangă.Dacă aş întreba-o cine a fost Mahler, Lizst, Bell, Edison, Asimov sau Balzac probabil s-ar uita chiorâş la mine şi m-ar întreba dacă am mâncat stricat.Lipsa educaţiei şi a culturii, coroborate cu ideile preconcepute şi doctrinele religioase, nasc monştri.Nişte oi fără cap care nu ştiu nici să scrie corect, dar care cred că deţin adevărul absolut în materie de viaţă şi de moarte.

Ei ştiu că tinereţea înseamnă bairamuri, nopţi nedormite, distracţie şi aventuri, iar maturitatea înseamnă să-ţi găseşti un prost sau o proastă cu care să te „aşezi” la casa ta (care de regulă este a parinţilor unde stau toţi claie peste grămadă) şi să torni câţiva plozi pe care să-i „educi” să-ţi semene întocmai.”Educaţie”  întregită de bunici în spiritul „bătrânesc” învăţându-i că tot ce e diferit nu e „normal”, că ţiganii, negri, homosexualii şi femeile sunt fiinţe de rang inferior.Fetele sunt învaţate că trebuie să gătească, să facă menajul casei, să crească odraslele şi să asculte de bărbat, atunci când vor fi „mari” şi se vor căsători.Băieţii sunt învăţaţi că trebuie să fie şefii femeilor, să ţină „frâiele”, să aducă bani în casă şi în rest să nu participe la nici o activitate şi să zică mereu ca ei chiar dacă femeia are dreptate.

Şi aşa mai apare o generaţie de oameni înguşti la minte, fără noţiuni elementare despre egalitate, corectitudine, respect şi altruism.Viitorii nesimţiţi.Nu sunt încurajaţi să-şi descopere şi să-şi exploreze talentele, să aibă dorinţa de cunoaştere şi de învăţare.De regulă sunt lăsaţi în voia sorţii în ceea ce priveşte studiile neavând exemple pozitive de urmat în familie care să-i motiveze să înveţe.”De ce să faci o facultate?Oricum nu foloseşte la nimic”.Da, nu va folosi la nimic dacă vei ieşi pe porţile ei o persoană mediocră incapabilă să lucreze în domeniul studiat, dacă ţi-ai luat examenele copiind sau mituind profesorii să te treacă.E mai uşor să furi decât să munceşti.Atât din punct de vedere intelectual cât şi practic, la un loc de muncă.Mentalitatea aceasta e generalizată în România şi nu văd să se schimbe prea curând.

Nesimţirea îşi are originile în copilărie, în mediul familal şi social în care a crescut copilul şi pe măsura trecerii timpului se accentuează până în punctul în care e imposibil de îndreptat.Asta în cazul în care individul ar conştientiza ca suferă de nesimţire.

Voi continua să scriu pe acest blog toate exemplele de nesimţire care îmi vor intersecta existenţa.Unii dintre voi aţi putea spune că sunt o frustrată care îşi denigrează şi îşi face ţara “de râs”.Adevărul este că ea mă face pe mine de râs.Şi alt adevăr este că îmi iubesc ţara cu peisajele ei minunate, cu istoria şi arhitectura ei şi cu unii oameni care merită să fie numiţi cu adevărat OAMENI.Dar am obosit să mă mint, am obosit să tot ignor ce este în jurul meu şi să văd jumătatea plină a paharului.Experienţele negative se tot înmulţesc şi aici este locul unde le “deversez”.Ideal ar fi ca persoanele vizate să înţeleagă ceva şi tragă nişte concluzii, dar acest lucru este aproape imposibil.

Spre norocul nostru mai există şi o categorie de oameni, minoritară ce-i drept, care ştie ce înseamnă respectul, bunul simţ, toleranţa şi altruismul.Ei sunt motivul pentru care mai există speranţă.

Ţăranul la bloc – Episodul 2

Buuuuuuuuuun…unde am rămas?Ah, da!La minunata mea săptămână de “linişte”.Fix după o săptămână (cu precizia unui ceas elveţian), ţăranul teleportat la bloc a reînceput seria de bairamuri.De astă dată, simţindu-se singur tot timpul, a adunat mai mulţi confraţi manelari şi au început să zguduie bătrânul bloc cu nişte ritmuri straşnice de “haus” urmate bineînţeles de porţii sănătoase de manele, aproape în fiecare zi timp de câteva săptămâni.Şi au ţinut-o aşa până când, ajunsă în pragul nebuniei, am decis să anunţ Poliţia.Asta s-a întâmplat într-o noapte pe la 23:30 când efectiv nu-mi auzeam propriul televizor darămite să reuşesc să dorm, să citesc sau să fac orice altceva.A venit un echipaj format din patru persone.Doi bărbaţi (a se citi băieţi) şi două femei (a se citi fete).Au bătut la uşă aproximativ jumătate de oră, căci manelarul evident, nu auzea nimic.Apoi a deschis uşa (cu muzica dată la maxim) cu paharul şi cu tigara în mână vrând să fumeze pe scara blocului şi evident să facă un serviciu vecinilor punându-le şi lor puţinică muzicuţă că poate ei n-are combine cu enşpe mii de watti.Dar stupoare!Omul nostru a dat cu nasul de poliţiştii noştri puşi pe treabă.Cât am aşteptat cu echipajul la uşă le-am explicat situaţia, că am încercat să vorbesc cu el dar pur şi simplu îmi râdea în nas şi nu mă băga în seamă, că face sindrofii aproape zilnic şi că pur şi simplu nu mai pot cu asemenea element în jurul meu.Măcar de aş fi fost eu singura deranjată, dar mai sunt o mulţime de persoane care sunt exasperate de el, dar tac din gură.De frică sau delăsare.Poliţiştii au părut să înţeleagă.Dar să revenim la momentul când ţăranul a deschis uşa.Dând cu ochii de echipaj a rămas mut.A schiţat un gest de a fugi în casă, dar „pretenarii” lui erau deja ieşiţi din casă în spatele lui şi nu putea trece prin ei.Cei doi poliţişti i-au cerut să se legitimeze moment în care eu am mers puţin mai departe vorbind cu una dintre agente, cealaltă rămânând să discute şi cu alţi vecini ieşiţi din apartamente la auzul forfotei.Nu am mai auzit exact ce au discutat cei doi agenţi cu ţăranul, am prins doar frânturi, dar cert este că nesimţitul a reuşit să-i imbrobodească (evident) şi să se şi împrietenească într-o oarecare măsură.Normal că fiind prima dată când s-a făcut o sesizare la adresa lui, a scăpat doar cu un avertisment, dar nu mă aşteptam ca „agenţii” să empatizeze cu nesimţitul, în loc să-i explice că aşa ceva nu se face şi să-şi zâmbeasca la plecare şi să-şi ia la revere în termeni…familiari.

Totuşi cocalarul s-a speriat pe moment şi a stat cuminte vreo două săptămani.Ca să fiu clară, cand îi atribui cuvântul „cuminte” acestui om înţelesul este puţin schimbat: adică, tot punea muzică suficient de tare încât să mă deranjeze, dar insuficient de tare încât să pot lua măsuri.După cele două săptămâni încet, încet au revenit bairamurile, ţipetele şi râsetele până la 3 dimineaţa.Nu mai menţionez uşile trântite cu aşa putere încât vibrau uşile mele din casă.Astea sunt deja detalii minore pe lângă adevărata problemă.Deja iar eram la capătul puterilor şi nu ştiam ce să mai fac.I-am povestit situaţia preşedintelui asociaţiei, şefului de scară şi reprezentanţilor importanţi ai blocului.Toţi au vorbit cu el, iar el cu rânjetul specific le-a spus la fiecare în parte că nu e de la el muzica, că şi EU pun muzică, că şi el e deranjat de alţii (el este singurul care face aşa ceva în bloc) şi că chiar dacă pune şi el câteodată muzică, nu o dă tare.Dar oricum o s-o dea mai încet.Şi după fiecare întrevedere cu persoanele de mai sus, trântea câte un bairam să se clatine blocul.Pur şi simplu era peste puterile mele de înţelegere de ce acest CHIRIAŞ nu este dat afară de proprietarul său ştiind foarte clar (şi de la preşedintele asociaţiei şi de la mine) ce se întâmplă în casa lui.Şi în acest fel am ajuns „în zilele noastre”.

Ultimul bairam a fost ieri.De la ora 15:00 până pe la 22:00 când a trântit uşa şi a plecat să bea în faţa blocului cu şezutul pe capota maşinii cu alţi ţărani ca el.Bineînţeles că muzica a continuat, de astă dată răsunând din maşină.Am discutat din nou cu proprietarul şi acesta afişând o atitudine sictirită mi-a zis să fac ce cred eu de cuviinţă.Ce-aş putea să fac?Nimic.Este destul de evident că nu vrea să-l dea afară, iar eu chiar dacă aş chema din nou Poliţia n-aş rezolva nimic. Şi-ar plăti omul amenda şi ar face tot ce ştie.În mod evident nu se sinchiseşte de nimeni şi de nimic.Toţi par plămădiţi din acelaşi aluat.Si agenţii de poliţie dar şi proprietarul apartamentului în care locuieşte ţăranul, empatizează cu el şi îi înţeleg comportamentul.De ce?Probabil în casele lor şi ei fac la fel.Nu contează că trăieşti între oameni care poate sunt blonavi, poate vin obosiţi de la serviciu şi vor să se odihnească, poate au copii mici care trebuie să doarmă sau poate pur si simplu vor să stea liniştiţi în casele lor.E un drept elementar care în România pare că n-a existat şi nu va exista niciodată.

Asta este ţara în care trăim, specimene de genul acesta ne înconjoara şi fac oamenii cu bun simţ şi respect pentru cei din jur să se simtă ca nişte extratereştri.Am ajuns să mă simt ca o extraterestră din cauza faptului că respect şi pretind respect de la oamenii din jur.Nesimţiţii sunt în majoritate iar persoanele ca mine au două variante: ori pleacă în ţări civilizate, ori rămân să se lupte cu morile de vânt.

Ţăranul la bloc – Episodul 1

A fost odată ca niciodată un bloc turn comunist (sună destul de cunoscut, nu?), iar în acel bloc locuiau multe bătrânici simpatice, familii de oameni liniştiţi, elevi şi studenţi studioşi în majoritatea lor covârşitoare oameni decenţi cu bun simţ.Dar într-o groaznică zi liniştea şi armonia acestui bloc, populat atât de proprietari cât şi de chiriaşi, a fost sfărâmată de un ţăran cocalar.Fatalitatea a făcut ca acest specimen neanderthalian să se mute fix în apartamentul de sub al meu.

Totul a început într-o după amiază când obosită după ce alergasem cu treabă tot oraşul, am decis să-mi întind şi eu puţin oasele în pat cu gândul să aţipesc măcar o oră.După câteva minute în care am zăbovit între somn şi realitate, am alunecat într-o uşoară visare.Dar soarta a făcut ca totul să se schimbe din acel moment înainte şi să nu mai pot avea parte de acel sentiment niciodată (până în prezent).Nişte bubuituri puternice mi-au tulburat somnul dulce şi patul împreună cu toată mobila din casă au început a vibra aidoma ca în cazul unui mic cutremur.M-am ridicat buimacă din pat să văd ce se întamplă şi de unde vine zgomotul, iar răspunsurile la întrebările mele le-am simţit aproape imediat.Tălpile îmi săltau de pe duşumea iar nişte manele înfiorătoare duhneau pe fereastra etajului inferior.Evident zgomotul depăşea cu mult limita bunului simţ şi de asemenea pe cea legală.Cu această ocazie anunţ specimenele care au senzaţia că ai voie să faci ce vrei la bloc, că există articolul 25 (dar şi 26) din legea 61/1991 în care se stipulează foarte clar că nu ai voie să tulburi, fără drept liniştea locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect ori prin strigăte sau larmă.

Am zis că poate o va opri în scurt timp şi n-are rost să mă enervez sau să dau prea mare importanţă faptului.Numai că nu s-a oprit în scurt timp, chiar deloc.A ţinut-o în felul acela cam trei ceasuri.Apoi, într-un final, când s-a făcut linişte şi îmi puteam auzi din nou gândurile am zis să mă apuc să scriu ceva necesar pentru a doua zi la serviciu.Nu ştiu dacă a trecut o oră şi vacarmul iar a început.De asta dată n-a mai lăsat muzica constant la maxim ci se juca la volum.Două minute la maxim cinci minute mai încet, iar la maxim iar mai încet.Iar în momentele când era mai încet se auzeau ţipete şi râsete.Cu alte cuvinte senzaţia era ca şi cum întregul meu sistem nervos era într-un carusel îndrăcit care nu mai ajungea odată la sfarşitul circuitului.Am îndurat cu stoicism tortura psihică şi m-am bucurat că a oprit muzica în jur de ora 00:00 şi astfel am putut adormi.La ora 06:45 mi-a dat trezirea tot cu o „mireasma dulce” de manea grohăită din burta şi osânzele unui milionar brunet cu terminaţia numelui în –am, -ne, -aur sau –ţă.Dacă n-ar fi trebuit să plec în scurt timp, cu siguranţă m-ar fi aşteptat o cădere nervoasă.Dar am ajuns seara acasă şi…surprize, surprize!Casa mea era o adevarată discotecă, mai lipseau globurile disco din anii 80 şi nişte lasere colorate.N-am vrut să sun din prima la Poliţie, deoarece m-am gândit că ar putea totuşi exista posibilitatea să înţeleagă de vorbă bună că larma pe care o produce depăşeşte limitele normalităţii/anormalităţii/decenţei şi a orice altceva.Aşa că am coborât frumos la uşă şi am bătut.O dată.De două ori.De trei ori.Nimic.Aşa că am aşteptat frumos până s-a terminat blasfemia  melodia şi am bătut cu pumnul de trei ori în uşă asigurându-mă că va auzi chiar de-ar fi pe jumătate surd.Apariţia creaturii a fost conformă cu imaginea pe care mi-o clădisem în minte.Cocalarul, un tip în jur de 20 de ani, cu o faţa buhaită de la băutura (avea şi paharul în mână când a deschis uşa) şi cu un rânjet libidinos pe faţa m-a întrebat care e problema.I-am explicat cu tot calmul care era cu putinţă să-l afişez în asemenea moment, că nu mai pot sta în casă din cauza vacarmului pe care-l face şi că nu mi se pare normal ca el să-mi facă mie programul şi să-mi stabilească orele de somn.I-am zis să asculte pentru el, nu să facă discotecă pentru întregul bloc.La care domnişorul cu o atitudine sfidătoare îmi spune: „Dar ce, n-am voie şi eu să dau muzica la maxim 10 minute pe zi?”.I-am replicat că nu au fost deloc 10 minute ci ore întregi, iar asta se repetă zilnic fără să tină cont de oră.Iar la maxim nu are voie să o dea niciodată pentru ca nu locuieşte pe câmp, ci printre oameni care au dreptul la linişte.A bolborosit ceva şi a zis că o va da mai încet.Buuuuun.Am urcat fericită în casă crezând că s-a rezolvat problema.S-a rezolvat doar pe moment.Am avut linişte aproximativ o săptămână.Linişte e mult spus, pseudo linişte mai degrabă pentru că muzică tot asculta dar nu la maxim, ci puţin mai încet, la un nivel acceptabil.Să zicem.

După acea săptămână, peripeţiile cu tăranul care s-a trezit la bloc au devenit mai serioase.Dar ce-a urmat vă povestesc în episodul următor.

În acest text cuvântul „tăran” s-a folosit cu următorul înţeles:

țărán, -că s. Fig. Om necioplit, a fi bădăran / mojic; a fi răuvoitor.

Post Navigation